Dilema de a ramane OM

În România.
Trăim mai prost decât gândim sau scriem. Veritatea axiomei poate fi infirmată de cei care trăiesc mai bine decât gândesc sau scriu. Iar cei din urmă-s destui ca să mai avem dispoziţia să descifrăm care e regula şi care excepţia. E adevărat, s-ar putea face un referendum. Însă ar fi prea scump ca să aflăm un adevăr oricum incomod.

Într-o ţară în care politica se polarizează fără a mai cunoaşte un centru, în care economia e forţată să ia lungimea patului procustian al FMI-ului iar cultura ajunge să fie garantată constituţional; într-un spaţiu mioritic în care virusul viciului a aderat într-atât la sistem de nici BitDefender nu-l mai poate scoate, omul ajunge să fie pus în dilema de a rămâne om sau mai bine să-i spună ciao lui Darwin. Şi asta în măsura în care specia cu pricina nu s-ar simţi jignită, după cum avertizează poetul (greşesc scriind Florin Lăiu?!):

Odată o maimuţă din Evul anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic.,
A EXPLODAT: ”Oroare!” sunt foarte ofensat,
Că-n jungla de giubenuri şi de beton armat,
A apărut o teză vădit maliţioasă,
Cum ca omul ar descinde din buna noastră rasă…
Eu protestez sălbatic, umflat de entropie,
C-am auzit în lume aşa “darwinărie”…
Nu sufăr comparaţii, sper sa nu ajung uman;
Sunt mulţumit ca totuşi, sunt pur urangutan.
Şi cum Programatorul, maimuţă m-a făcut,
Sper să n-ajung ca Omul un josnic involut.

Ajungem astfel să constatăm că în ţara indefinitului ondulat, de s-ar mai naşte o dată Caragiale, n-ar mai găsi nici „doina română”, nici „opinca română”, nici „strachina română”, nici măcar „cucoane măturând drumul cu jupele”, ci mai pe la tot pasul de-al de „găgăuţă patentat” şi „erudiţi privat-doţenţi”. Ceea ce bineînţeles l-ar aduce în situaţia să spună din nou celebra remarcă: „Mi-e capul gros… Ferice de cei ce pot să gândească sus, nesimţind pe ce calcă jos! Ferice de ei! Groase tălpi trebuie să aibă!”

Şi-atunci nu trebuie să ‚simţi enorm şi să vezi monstruos’ ca să deduci că sociala dilemă înclină în balanţa suratei egoiste. Iar produsul finit, indiferent de conjuncturi nord-atlantice sau vest-europene, va fi „aceeaşi Mărie, cu altă pălărie”.

„Civilizaţia începe cu pietatea” afirma prin ’97 domnul Alexandru Paleologu. Şi aici avea mare dreptate. Căci numai pietatea, acest sentiment profund religios, dă termenul de garanţie al omului. Doar atitudinea pe care o exprimă cuvântul „pietate” ne poate scăpa de prejudecata lui Asaf din Psalmul 73. Ea ne ajută să rămânem oameni într-o lume populată de oameni-lupi, oameni-şerpi, oameni-vulpi şi alţi asemenea malformaţi. Să rămânem oameni după chipul lui Dumnezeu. Nu întâmplător modelul perfect al umanităţii rămâne Iisus Hristos, singurul om adevărat, singurul om care n-a fost fiară nici măcar pentru o secundă.

Dilema de a rămâne om sau fiară rămâne dilema omului, căci fiara nu va fi niciodată în dilema de a fi om. Iar forţa de a o rezolva ne vine, surprinzător de determinantă, din una din cele mai valoroase şi mai frumoase pagini din literatura română, sub semnătura lui Ion Luca Caragiale, apărută în Universul din 7 ianuarie 1900. Redarea ei în blog ia forma unei ocazii de a mulţumi Editurii Anastasia pentru aducerea la lumină a acesteia din colbul timpurilor trecute.

*****
„Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi dumineca dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la Bărăţie, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liber-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sfintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi strămoşi.
Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii!
Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt printre ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără grijă; toţi vin să-şi ridice acolo sufletul, ascultând cuvântul Domnului; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor, şi să-nveţe pe copiii lor a se ruga ca dânşii.

Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul pentru ei locaş.
Ascultaţi cum răsună, legănându-se-ntre-naltele bolţi, acele cântări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerea Atotţiitorului.

Vedeţi voi, care sunteţi totdeauna posomorâţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele.

Şi dacă, liberi cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni afară decât în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, care tot vă plângeţi de slăbiciunea „noastră” faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvântarea?

Şi dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi aminte barem de o vreme nu tocmai depărtată, când părinţii voştri, care dorm sub umbra crucii, cunoşteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s-adape la el?

Părinţii voştri!
Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi noi! Mii şi mii de ani de va fi trecut de la viţa lor până la a noastră, şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul. Ei au crezut şi s-au închinat, şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.
Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem.
Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră, şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii foşti ortodocşi, care suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.

Închină-se Asia, bătrâna înţeleaptă, şi nobila şi ingenioasa ei fiică Europa! Închină-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închină-se iscusita Americă!
Noi nu ne-nchinăm.
Închină-se nerozii!
Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia închinăciunii!
Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!

Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!
Părinţii noştri care le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei n-aveau spiritul de examen.
Noi suntem oameni moderni.
Mătură-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe care, după cerinţele progresului, să se zidească oteluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ!
Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul, ar fi un om ridicul.
E destul că biserica e tolerată!

Un slujitor al altarului, când stătea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sfântul Ignatius al Constantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:
- Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?
- Nu, părinte, i-am răspuns; nu e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este.
Ai uitat că ai a face cu o lume care nu crede în Dumnezeu? Cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în puşcării locaşurile sfinte, închinate credinţei străbune, unde zac oseminte de măreţi voievozi?
Se va mai schimba lumea noastră românească? Va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la dânsul?
Dumnezeu ştie.

Deocamdată, copiii noştri vor merge pe calea noastră cuminte. De ce avem şcoli româneşti, în care urmează înaltele învăţături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze şi să ni-i crească.
Din aceste şcoli naţionale, ies pe fiece an sute şi mii de viitori cetăţeni luminaţi, toţi liber-cugetători, plini de dispreţ pentru vechea rătăcită credinţă creştină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată!
Ei au învăţat o religie mai omenească decât cea creştină, o religie care predică nu mila şi îngăduinţa, nu blândeţea şi omenia; o religie aspră care predică omului:
Eşti o fiară! Ghearele tale şi colţii tăi sunt deşteptăciunea şi şiretenia; fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi!
Nu te uita o clipă în sus pe cer; aici, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca şi cum ai avea patru picioare; aci pe pământ se isprăveşte tot pentru tine.
Eşti fiară, fii fiară!
Fiarele n-au biserică; fiarele nu se-nchină; fiarele n-au Dumnezeu!”

*****
Quod erat demonstrandum.