Big Brother sau "tăticul"

Din America ne vin toate. Frumos ambalate, excelent promovate, ne iau ochii cu tot cu lentilele de contact. Un cocteil mixat cu bune şi rele. De o vreme, nu mai e exotic. Începe să aibă gust de vin apocaliptic; ultima ofertă: se serveşte cu garnitură de tanc şi miroase a Molotov.

De când ni s-a adus cartoful şi până astăzi stăm cu ochii pe americani „ca pe butelie”. Ce mănâncă, ce rulează (pe asfalt sau pe micile sau marile ecrane); ce mai debitează vreo vedetă, ce războaie mai inventează. Tot ce e „made în SUA” e tare de tot; ca fularul îngheţat!

Şi pentru că tot aminteam de războaie, un aspect e clar ca lumina zilei: devin din ce în ce mai spectaculoase; că nu-i aşa, se filmează! Avioanele şi echipamentele frizează SF-ul, iar atacurile sângeros de fulgerătoare pun nodul în gât şi celui mai vorbăreţ reporter de război. Ce place într-atât? Vorba lui Ţuţea: că „americanii nu mor în război; sunt supraînarmaţi. La ei, cine face economie la muniţie răspunde în faţa Senatului”. Una peste alta, ceea ce pare că magnetizează pe toţi gură-cască e că dă cu tot ce are şi bate pe toţi. Ca Rambo şi alţi duri. De ei nu ne place, dă America da. Ăsta da Big Brother!

Tot din America ne vine, rumegată, şi teologia. Observaţi atent şi veţi descoperi că după ce se consumă acolo – fie ea o nouă idee teologică, erezie sau mai ştiu eu ce – nu trece anul şi apare pe mioriticele plaiuri, facând furori. În America totul face „poc” sau „bumm”; iar estul doar reculează. Cum este posibil? Mulţi o acuză de impotenţă teologică şi’s siguri că în belşugul de acolo nu poate apărea o gândire teologică; că americanii n-au vocaţie; că ei îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvânteze prăvăliile. Totuşi, şi în plus…

…Să nu rămânem la epidermă.
America are o sorginte tot atât de specială ca cea a evreilor. Dumnezeu e complice la apariţia lor pe eşichierul naţiunilor. Au fost aduse la fiinţă pentru o misiune precisă. Prima a eşuat, prin încastrarea mesajului divin şi priponirea lui în ograda davidică. A doua e pe cale… Şi aceasta mă preocupă în mod special.

Asistăm la o emancipare profetizată a Americii. Oriunde e nevoie de pacea armelor ei, se grăbeşte să şi le etaleze. Iar "tăticul" nu o ceartă, nici nu o trage de urechi ca pe alte surori mai neînsemnate. De ce? Interese comune? Partaj pentru punerea în scenă a unui final de istorie telurică? Pare-se.

Până nu demult fălita libertate de conştiinţă, garantată prin declaraţii istorice începe pe zi ce trece să se nuanţeze ameninţător. „Eşti liber să faci ce spun eu” – traduce metalimbajul răsfoind libertatea alegerii. De aici şi până la „eşti liber să crezi ce cred eu” e pasul piticului. Şi când se va protesta¸ se va auzi vocea autoritară a tatei, dând dreptate lui Big Brother.

Ce vom face noi când autoritatea nu va mai fi a Bibliei? Când mulţimea – care nu l-a citit pe Gustave le Bon – ne va bate obrazul? Cum ne va fi când, din pricina a ceea ce credem, ne vom trezi cu susul raţiunilor ce ni se păreau superioare în jos? Dar când ne va fi ameninţată integritatea corporală? Câţi dintre noi vor mai păşi pe îngustul drum? Câţi dintre noi vor dori mai degrabă somnul – căci adevăraţii creştini nu mor – decât să lase impresia că se apleacă să-şi încheie nodurile încălţămintei în valea Dura?

Într-un veac în care scriitori trăiau sub blestemul aparent ineluctabil al vocaţiei artistice, iar ca motiv al actului literar se invoca: „scriu aşa cum respir” sau „scriu pentru că nu pot altfel”, Mihail Sebastian scria: „Dacă n-ar exista edituri, tipografii, ziare, reviste, public – dacă n-ar exista, cu un cuvânt, o industrie literară – câţi din stigmatizaţii scrisului ar mai scrie?”

Îmi îngădui o parafrază sub umbrela unui răspuns pe care îl ştiu la fel de bine ca voi: „Când închise fiind, bisericile nu ne vor mai face programul cultic; când Bibliile vor spune numai ce încuviinţează "tăticul", prin eisegeză; când Big Brother se va erija în dirijor al naţiunilor, dând lugubrul ton; când marginalizarea dusă la extrem ne va zdruncina speranţa că mai sunt alţi 7.000 care n-au plecat genunchiul; când vor dispărea toate resorturile care ne-au alimentat perfid iluzia religiozităţii… CÂŢI DINTRE NOI VOR MAI CREDE? Câţi!

Nu-i de mirare că şi sfântul doctor şi evanghelist Luca ajunge să se întrebe: „când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?" (18,8)

În aşteptarea vremurilor ce vor veni, să exersăm a întinde creştineşte mâna pumnului ce stă să lovească. Poate se va deschide!