concluzie duminicală

După câteva lecturi teologice sunt surprins de siguranţa cu care domniile lor teologii afirmă despre Dumnezeu. Parcă ar fi veri primari. Și-s la fel de siguri ca prezentatorii de meteo, care uită că prezintă vremea probabilă. Mă încearcă o concluzie în două acte: în teologie, persuasiunea nu trebuie să-și găsească locul și fiecare afirmaţie ar trebui să înceapă cu „după părerea mea”.

Nu pentru că Ferid Constandache ar spune chestiunea asta, ci pentru că așa ar fi de bun simţ.

Protestul maimutelor

in topicul "Dilema de a ramane OM", inserasem un fragment din poezia "protestul maimutelor".

intre timp autorul acestei erudite butade, nimeni altul decat irepetabilul profesor Florin Laiu, mi-a identificat blogul si a avut amabilitatea sa-mi trimita "the last edition".

face timpul. puneti-va ochii pe ea si va veti convinge!

Odată o maimuţă din evul anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,
A explodat: „Surate, sunt foarte ofensată
Că-n jungla hominidă superevoluată
A apărut o teză, vădit maliţioasă,
Că Homo ar descinde din stirpea noastră aleasă...
Eu protestez sălbatic, rănită în mândrie,
Că se propagă-n lume asemenea prostie.
Dacă-ntâlniţi un singur nepot pitecantrop,
Atunci, pentru banane să vă urcaţi în plop…
Nu sufăr comparaţii cu tristul regn uman,
Sunt mulţumită, nene, că-s pur orangutan.
Eu, chiar să mă oblige în vreun laborator,
N-aş deveni port-bâtă şi nici informator;
Şi cum progenitorii maimuţă m-au făcut,
Sper să n-ajung ca omul, un josnic involut!

Păi, s-a văzut vreodată la noi atâta ură?
Oare la noi se minte, se junghie, se fură?
Nu veţi vedea prin lume, cât timp purta-vom coadă,
Gorile divorţate şi prunci lăsaţi pe stradă.
Cine-a văzut în hoardă vreun iraţional
Tâmpindu-se cu droguri, sau homosexual?
Nu inspirăm Marlboro, nu traficăm muniţii,
Nu prea avem ştiinţă, n-avem nici superstiţii,
Nici cârciumi, nici spitale, nici case de nebuni,
Şi nu plătim pe alţii să facă rugăciuni.
Aţi întâlnit prin codri vreun cimpanzeu beţiv,
Gibon care să-njure sau pavian parşiv?
Cât am umblat eu creanga, scuzaţi, n-am observat
În obştea simiască, cocotier privat,
Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame
Sau omorâţi în taină de-aşa zise mame.
Lipsesc şi teroriştii, n-avem corupţi, nici duri,
Nici ţari, nici prim-miniştri pe care să-i înjuri.
La mondiale suntem cu mult în urmă noi,
Încât n-am fost în stare de nici un prim război.
Noi n-am avut ev mediu, ci numai mediu pur,
Lipsit de inchiziţii, de orizont obscur,
Noi n-avem drepţi în temniţi, nici versuri puse-n lanţuri,
Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri.
E drept, n-avem miliţii în junglă, dar nici mafii,
N-avem un staff al morţii, n-avem nici măcar stáfii!
(E trist s-ajungi vreodată privit la Zoo Park
Dar maxima ruşine-i să pui pe alţii-n ţarc).

Eu vă invit pe toate acum la raţiune:
Nu promovaţi această credinţă de minune;
Să nu apară-n junglă manipulări în masă,
Cu dogme şi partide în lupta lor de clasă.
Mă tem că ne pândeşte o nouă cruciadă,
O convertire a hoardei în monştri fără coadă.
De-o să vedeţi vreodată c-am coborât din pom,
Maimuţărind făptura care îşi zice om,
Opriţi-mă la vreme, să nu evoluez
Şi, ajungând ca lumea, să nu ştiu ce să crez.

I-adevărat că omul a coborât, ca soi,
Dar, bre, fiţi rezonabili, n-a coborât din noi,”


daca va place, dati o raita in http://www.blogger.com/profile/01061115450576773095

O scriptura pierduta

Pierduta din vedere, prin nebagare de seama. Pierduta prin lipsire de importanta, prin tergiversarea intalnirii cu ea. Pierduta prin stereotipii, prin forme fara fond; pierduta prin manipularea sensurilor si prin bigotism subcultural.

Pierduta prin nepretuire.
Pierderea e cu atat mai grava cu cat nu ii simtim lipsa. Am invatat-o ca pe o rugaciune domneasca. Am suplinit-o cu agape spirituale, cu servicii devine, cu liturghii plictisitoare, cu predici din guri cu nume sonore, cu Scriptura in mana, dar nu din ea, pre si sufixate cu invatate rugaciuni savante, rostite cu ochii inchisi.

Pierderea Scripturii inseamna de fapt pierderea Autorului ei. Caci sfintii David, Luca si Pavel raman doar corzile prin care adierea vantului Duhului a unduit in timbre diferite sensuri inteligibile.
Din nefericire pentru noi, gasirea Pierdutului nu dureaza totdeauna trei zile.

Astfel ca prin Scriptura nu ni se comunica doar un crez si o speranta de viata, cat mai ales o persoana: Iisus Christos. Cea mai fascinanta persoana din cate au existat vreodata pe Pamant. Paradoxal si controversat prin insusi felul in care a trait si a murit, iubind niste proscrisi.

Iisus a murit pentru ca a iubit. Si a murit iubind.

Iisus ramane irepetabil prin capacitatea de a valoriza nonvalorile fara a se deprecia. Unic prin altruismul cu care a pus umarul, oprind o umanitate intreaga din cadere libera. Neegalabil prin fervoarea de a-si ajuta semenii sa capete din trasaturile morale ale Tatalui Sau.

Iisus Christos. Cel care a creat si numit soarele si luna; cerul si pamantul. Dar care nu si-a creat nici o marca inregistrata, lasandu-si nenumiti urmasii. Indiferent de mofturile denominatiunilor ce vor fi rasarit intre timp.

Ei sunt din orice sementie, generatie si popor. Neavand nume, sunt scutiti de ispita de a incerca sa si-l impuna pe piata. Ei sunt lipsiti de narcisism. Chiar nu-si iubesc imaginea si nici nu incearca sa si-o cosmetizeze pe banii grei ai altora.
Ei sunt liberi. Pentru ca au intalnit Adevarul in(tr-o) Persoana.
Ei sunt fericiti. Pentru ca Iisus a patimit pentru ei mai mult decat si-a imaginat Mel Gibson.
Ei sunt sinceri. Pentru ca n-au gauri de ceruit.
Si atat sunt de iubiti de Cel ce s-a facut Proscris in locul lor, incat sfintii David, Luca si Pavel isi rescriu lucrarile parca special pentru ei. Le vorbesc iar si iar. In sensuri noi, captivante, contemporane.
Si asa Iisus devine contemporan cu ei. Dovada in plus ca atat de mult a iubit lumea, incat Tatal L-a inviat pentru ca nimeni sa nu mai piara, ci toti sa aiba viata fara de moarte. Si toti sa fie iubiti!

Daca ai pierdut cumva o astfel de Comoara, atunci merita sa-ti intorci casa sufletului pe dos, sa dai cu aspiratorul in toate ventriculele, s-o descoperi si sa nu omiti sa te bucuri impreuna cu prietenii tai de dragul gasirii ei.

Atunci titlul articolului se va rescrie augmentat pe retina fiului pierdut: „O Scriptura (re)gasita despre un fiu gasit". Caci Luca - nu Caragiale, ci evanghelistul, dixit!

Big Brother sau "tăticul"

Din America ne vin toate. Frumos ambalate, excelent promovate, ne iau ochii cu tot cu lentilele de contact. Un cocteil mixat cu bune şi rele. De o vreme, nu mai e exotic. Începe să aibă gust de vin apocaliptic; ultima ofertă: se serveşte cu garnitură de tanc şi miroase a Molotov.

De când ni s-a adus cartoful şi până astăzi stăm cu ochii pe americani „ca pe butelie”. Ce mănâncă, ce rulează (pe asfalt sau pe micile sau marile ecrane); ce mai debitează vreo vedetă, ce războaie mai inventează. Tot ce e „made în SUA” e tare de tot; ca fularul îngheţat!

Şi pentru că tot aminteam de războaie, un aspect e clar ca lumina zilei: devin din ce în ce mai spectaculoase; că nu-i aşa, se filmează! Avioanele şi echipamentele frizează SF-ul, iar atacurile sângeros de fulgerătoare pun nodul în gât şi celui mai vorbăreţ reporter de război. Ce place într-atât? Vorba lui Ţuţea: că „americanii nu mor în război; sunt supraînarmaţi. La ei, cine face economie la muniţie răspunde în faţa Senatului”. Una peste alta, ceea ce pare că magnetizează pe toţi gură-cască e că dă cu tot ce are şi bate pe toţi. Ca Rambo şi alţi duri. De ei nu ne place, dă America da. Ăsta da Big Brother!

Tot din America ne vine, rumegată, şi teologia. Observaţi atent şi veţi descoperi că după ce se consumă acolo – fie ea o nouă idee teologică, erezie sau mai ştiu eu ce – nu trece anul şi apare pe mioriticele plaiuri, facând furori. În America totul face „poc” sau „bumm”; iar estul doar reculează. Cum este posibil? Mulţi o acuză de impotenţă teologică şi’s siguri că în belşugul de acolo nu poate apărea o gândire teologică; că americanii n-au vocaţie; că ei îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvânteze prăvăliile. Totuşi, şi în plus…

…Să nu rămânem la epidermă.
America are o sorginte tot atât de specială ca cea a evreilor. Dumnezeu e complice la apariţia lor pe eşichierul naţiunilor. Au fost aduse la fiinţă pentru o misiune precisă. Prima a eşuat, prin încastrarea mesajului divin şi priponirea lui în ograda davidică. A doua e pe cale… Şi aceasta mă preocupă în mod special.

Asistăm la o emancipare profetizată a Americii. Oriunde e nevoie de pacea armelor ei, se grăbeşte să şi le etaleze. Iar "tăticul" nu o ceartă, nici nu o trage de urechi ca pe alte surori mai neînsemnate. De ce? Interese comune? Partaj pentru punerea în scenă a unui final de istorie telurică? Pare-se.

Până nu demult fălita libertate de conştiinţă, garantată prin declaraţii istorice începe pe zi ce trece să se nuanţeze ameninţător. „Eşti liber să faci ce spun eu” – traduce metalimbajul răsfoind libertatea alegerii. De aici şi până la „eşti liber să crezi ce cred eu” e pasul piticului. Şi când se va protesta¸ se va auzi vocea autoritară a tatei, dând dreptate lui Big Brother.

Ce vom face noi când autoritatea nu va mai fi a Bibliei? Când mulţimea – care nu l-a citit pe Gustave le Bon – ne va bate obrazul? Cum ne va fi când, din pricina a ceea ce credem, ne vom trezi cu susul raţiunilor ce ni se păreau superioare în jos? Dar când ne va fi ameninţată integritatea corporală? Câţi dintre noi vor mai păşi pe îngustul drum? Câţi dintre noi vor dori mai degrabă somnul – căci adevăraţii creştini nu mor – decât să lase impresia că se apleacă să-şi încheie nodurile încălţămintei în valea Dura?

Într-un veac în care scriitori trăiau sub blestemul aparent ineluctabil al vocaţiei artistice, iar ca motiv al actului literar se invoca: „scriu aşa cum respir” sau „scriu pentru că nu pot altfel”, Mihail Sebastian scria: „Dacă n-ar exista edituri, tipografii, ziare, reviste, public – dacă n-ar exista, cu un cuvânt, o industrie literară – câţi din stigmatizaţii scrisului ar mai scrie?”

Îmi îngădui o parafrază sub umbrela unui răspuns pe care îl ştiu la fel de bine ca voi: „Când închise fiind, bisericile nu ne vor mai face programul cultic; când Bibliile vor spune numai ce încuviinţează "tăticul", prin eisegeză; când Big Brother se va erija în dirijor al naţiunilor, dând lugubrul ton; când marginalizarea dusă la extrem ne va zdruncina speranţa că mai sunt alţi 7.000 care n-au plecat genunchiul; când vor dispărea toate resorturile care ne-au alimentat perfid iluzia religiozităţii… CÂŢI DINTRE NOI VOR MAI CREDE? Câţi!

Nu-i de mirare că şi sfântul doctor şi evanghelist Luca ajunge să se întrebe: „când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?" (18,8)

În aşteptarea vremurilor ce vor veni, să exersăm a întinde creştineşte mâna pumnului ce stă să lovească. Poate se va deschide!

Dilema de a ramane OM

În România.
Trăim mai prost decât gândim sau scriem. Veritatea axiomei poate fi infirmată de cei care trăiesc mai bine decât gândesc sau scriu. Iar cei din urmă-s destui ca să mai avem dispoziţia să descifrăm care e regula şi care excepţia. E adevărat, s-ar putea face un referendum. Însă ar fi prea scump ca să aflăm un adevăr oricum incomod.

Într-o ţară în care politica se polarizează fără a mai cunoaşte un centru, în care economia e forţată să ia lungimea patului procustian al FMI-ului iar cultura ajunge să fie garantată constituţional; într-un spaţiu mioritic în care virusul viciului a aderat într-atât la sistem de nici BitDefender nu-l mai poate scoate, omul ajunge să fie pus în dilema de a rămâne om sau mai bine să-i spună ciao lui Darwin. Şi asta în măsura în care specia cu pricina nu s-ar simţi jignită, după cum avertizează poetul (greşesc scriind Florin Lăiu?!):

Odată o maimuţă din Evul anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic.,
A EXPLODAT: ”Oroare!” sunt foarte ofensat,
Că-n jungla de giubenuri şi de beton armat,
A apărut o teză vădit maliţioasă,
Cum ca omul ar descinde din buna noastră rasă…
Eu protestez sălbatic, umflat de entropie,
C-am auzit în lume aşa “darwinărie”…
Nu sufăr comparaţii, sper sa nu ajung uman;
Sunt mulţumit ca totuşi, sunt pur urangutan.
Şi cum Programatorul, maimuţă m-a făcut,
Sper să n-ajung ca Omul un josnic involut.

Ajungem astfel să constatăm că în ţara indefinitului ondulat, de s-ar mai naşte o dată Caragiale, n-ar mai găsi nici „doina română”, nici „opinca română”, nici „strachina română”, nici măcar „cucoane măturând drumul cu jupele”, ci mai pe la tot pasul de-al de „găgăuţă patentat” şi „erudiţi privat-doţenţi”. Ceea ce bineînţeles l-ar aduce în situaţia să spună din nou celebra remarcă: „Mi-e capul gros… Ferice de cei ce pot să gândească sus, nesimţind pe ce calcă jos! Ferice de ei! Groase tălpi trebuie să aibă!”

Şi-atunci nu trebuie să ‚simţi enorm şi să vezi monstruos’ ca să deduci că sociala dilemă înclină în balanţa suratei egoiste. Iar produsul finit, indiferent de conjuncturi nord-atlantice sau vest-europene, va fi „aceeaşi Mărie, cu altă pălărie”.

„Civilizaţia începe cu pietatea” afirma prin ’97 domnul Alexandru Paleologu. Şi aici avea mare dreptate. Căci numai pietatea, acest sentiment profund religios, dă termenul de garanţie al omului. Doar atitudinea pe care o exprimă cuvântul „pietate” ne poate scăpa de prejudecata lui Asaf din Psalmul 73. Ea ne ajută să rămânem oameni într-o lume populată de oameni-lupi, oameni-şerpi, oameni-vulpi şi alţi asemenea malformaţi. Să rămânem oameni după chipul lui Dumnezeu. Nu întâmplător modelul perfect al umanităţii rămâne Iisus Hristos, singurul om adevărat, singurul om care n-a fost fiară nici măcar pentru o secundă.

Dilema de a rămâne om sau fiară rămâne dilema omului, căci fiara nu va fi niciodată în dilema de a fi om. Iar forţa de a o rezolva ne vine, surprinzător de determinantă, din una din cele mai valoroase şi mai frumoase pagini din literatura română, sub semnătura lui Ion Luca Caragiale, apărută în Universul din 7 ianuarie 1900. Redarea ei în blog ia forma unei ocazii de a mulţumi Editurii Anastasia pentru aducerea la lumină a acesteia din colbul timpurilor trecute.

*****
„Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi dumineca dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la Bărăţie, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liber-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sfintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi strămoşi.
Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii!
Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt printre ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără grijă; toţi vin să-şi ridice acolo sufletul, ascultând cuvântul Domnului; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor, şi să-nveţe pe copiii lor a se ruga ca dânşii.

Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul pentru ei locaş.
Ascultaţi cum răsună, legănându-se-ntre-naltele bolţi, acele cântări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerea Atotţiitorului.

Vedeţi voi, care sunteţi totdeauna posomorâţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele.

Şi dacă, liberi cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni afară decât în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, care tot vă plângeţi de slăbiciunea „noastră” faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvântarea?

Şi dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi aminte barem de o vreme nu tocmai depărtată, când părinţii voştri, care dorm sub umbra crucii, cunoşteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s-adape la el?

Părinţii voştri!
Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi noi! Mii şi mii de ani de va fi trecut de la viţa lor până la a noastră, şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul. Ei au crezut şi s-au închinat, şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.
Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem.
Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră, şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii foşti ortodocşi, care suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.

Închină-se Asia, bătrâna înţeleaptă, şi nobila şi ingenioasa ei fiică Europa! Închină-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închină-se iscusita Americă!
Noi nu ne-nchinăm.
Închină-se nerozii!
Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia închinăciunii!
Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!

Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!
Părinţii noştri care le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei n-aveau spiritul de examen.
Noi suntem oameni moderni.
Mătură-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe care, după cerinţele progresului, să se zidească oteluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ!
Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul, ar fi un om ridicul.
E destul că biserica e tolerată!

Un slujitor al altarului, când stătea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sfântul Ignatius al Constantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:
- Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?
- Nu, părinte, i-am răspuns; nu e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este.
Ai uitat că ai a face cu o lume care nu crede în Dumnezeu? Cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în puşcării locaşurile sfinte, închinate credinţei străbune, unde zac oseminte de măreţi voievozi?
Se va mai schimba lumea noastră românească? Va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la dânsul?
Dumnezeu ştie.

Deocamdată, copiii noştri vor merge pe calea noastră cuminte. De ce avem şcoli româneşti, în care urmează înaltele învăţături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze şi să ni-i crească.
Din aceste şcoli naţionale, ies pe fiece an sute şi mii de viitori cetăţeni luminaţi, toţi liber-cugetători, plini de dispreţ pentru vechea rătăcită credinţă creştină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată!
Ei au învăţat o religie mai omenească decât cea creştină, o religie care predică nu mila şi îngăduinţa, nu blândeţea şi omenia; o religie aspră care predică omului:
Eşti o fiară! Ghearele tale şi colţii tăi sunt deşteptăciunea şi şiretenia; fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi!
Nu te uita o clipă în sus pe cer; aici, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca şi cum ai avea patru picioare; aci pe pământ se isprăveşte tot pentru tine.
Eşti fiară, fii fiară!
Fiarele n-au biserică; fiarele nu se-nchină; fiarele n-au Dumnezeu!”

*****
Quod erat demonstrandum.

Toamna se numara... amintirile

Deja e rece. Vantul suiera autumnal peste fata mioriticului plai. Ingana o melodie doar de el stiuta, unduindu-se printre ramuri si doruri. Trece rascolind paturi de frunze schimbate la fata. Rascoleste si suflete. Face vartejuri cu amintiri de tot felul. Le amesteca bine, apoi le asterne la intamplare. Nu e rostul lui sa ordoneze, ci sa anime ceea ce pare ca-i mort, inert...


…Amintirile. Punte subiectiva cu trecutul. Patrimoniu care nu se fura, nici nu se revendica in instante. Inele aproape concentrice vadind trecerea timpului. Kairos-uri ale vremelniciei umane. Rendez-vous cu noi insine. Retro.

Unii oameni fug de ele, altii traiesc din ele. Primii, pentru ca dor. Altii de prea mult dor. Nici unora nu le sunt indiferente. Doar sunt ale lor.

Avem amintiri diferite. Iata de ce suntem atat de diferiti! Iata de ce suntem atat de putin intelesi! Iata de ce intelegem atat de superficial! Iata de unde ne vin prejudecatile. Credem ca toti au fost strigati la masa de mama noastra. Ca toti s-au plimbat calul pe spatele tatalui nostru. Ca toti au avut ghiozdane noi ca ale noastre… Uitand ca unii n-au avut nici mama, nici tata, nici ghiozdane. Doar amintiri.

Suntem amintirile noastre. Cu nume, varste si ocupatii diferite. Ceea ce gandim si facem azi devine amintire pentru ziua de maine. Si tot asa, pana la sperate batraneti. Producem amintiri, apoi devenim produsul lor. Un motiv in plus sa ni le alegem pe acelea de care am vrea sa ne aducem aminte.

Desi nu convine, devenim amintiri. Fiecare la randul lui. Mai repede sau mai tarziu. Cu una tot suntem datori. Ramanem in amintirea celor care ne-au iubit sau urat. Deopotriva. Iar in amintirea lor, intotdeauna suntem mai buni, mai cuminti, mai inteligenti, mai… Nefiinta pare ca amplifica rugul iubirii si stinge invidiile, urile, gurile. De ce? N-am explicatie.

In ordinea lucrurilor lumii acesteia, insula lui William Golding din „Imparatul mustelor”, exista doar amintiri despre trecut si amintiri despre viitor. Astazi, de stim sau nu, de vrem sau nu, de ne place sau nu, fabricam amintiri si pe noi insine. Azi e ziua ta. Aminteste-ti de asta!

Haidem toamna asta sa lasam bobocii nenumarati. Sa ne numaram si sa ne depanam amintirile. Fara graba. Fara sa ne precipitam, chiar daca e vremea precipitatiilor. Nepotii sa umple genunchii bunicului, iar sotii sa-si viseze amintiri unul in bratele celuilalt.

Povestiti si ascultati. Amintiri.
Nu uitati: sezonul e scurt!