Protestul maimutelor

in topicul "Dilema de a ramane OM", inserasem un fragment din poezia "protestul maimutelor".

intre timp autorul acestei erudite butade, nimeni altul decat irepetabilul profesor Florin Laiu, mi-a identificat blogul si a avut amabilitatea sa-mi trimita "the last edition".

face timpul. puneti-va ochii pe ea si va veti convinge!

Odată o maimuţă din evul anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,
A explodat: „Surate, sunt foarte ofensată
Că-n jungla hominidă superevoluată
A apărut o teză, vădit maliţioasă,
Că Homo ar descinde din stirpea noastră aleasă...
Eu protestez sălbatic, rănită în mândrie,
Că se propagă-n lume asemenea prostie.
Dacă-ntâlniţi un singur nepot pitecantrop,
Atunci, pentru banane să vă urcaţi în plop…
Nu sufăr comparaţii cu tristul regn uman,
Sunt mulţumită, nene, că-s pur orangutan.
Eu, chiar să mă oblige în vreun laborator,
N-aş deveni port-bâtă şi nici informator;
Şi cum progenitorii maimuţă m-au făcut,
Sper să n-ajung ca omul, un josnic involut!

Păi, s-a văzut vreodată la noi atâta ură?
Oare la noi se minte, se junghie, se fură?
Nu veţi vedea prin lume, cât timp purta-vom coadă,
Gorile divorţate şi prunci lăsaţi pe stradă.
Cine-a văzut în hoardă vreun iraţional
Tâmpindu-se cu droguri, sau homosexual?
Nu inspirăm Marlboro, nu traficăm muniţii,
Nu prea avem ştiinţă, n-avem nici superstiţii,
Nici cârciumi, nici spitale, nici case de nebuni,
Şi nu plătim pe alţii să facă rugăciuni.
Aţi întâlnit prin codri vreun cimpanzeu beţiv,
Gibon care să-njure sau pavian parşiv?
Cât am umblat eu creanga, scuzaţi, n-am observat
În obştea simiască, cocotier privat,
Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame
Sau omorâţi în taină de-aşa zise mame.
Lipsesc şi teroriştii, n-avem corupţi, nici duri,
Nici ţari, nici prim-miniştri pe care să-i înjuri.
La mondiale suntem cu mult în urmă noi,
Încât n-am fost în stare de nici un prim război.
Noi n-am avut ev mediu, ci numai mediu pur,
Lipsit de inchiziţii, de orizont obscur,
Noi n-avem drepţi în temniţi, nici versuri puse-n lanţuri,
Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri.
E drept, n-avem miliţii în junglă, dar nici mafii,
N-avem un staff al morţii, n-avem nici măcar stáfii!
(E trist s-ajungi vreodată privit la Zoo Park
Dar maxima ruşine-i să pui pe alţii-n ţarc).

Eu vă invit pe toate acum la raţiune:
Nu promovaţi această credinţă de minune;
Să nu apară-n junglă manipulări în masă,
Cu dogme şi partide în lupta lor de clasă.
Mă tem că ne pândeşte o nouă cruciadă,
O convertire a hoardei în monştri fără coadă.
De-o să vedeţi vreodată c-am coborât din pom,
Maimuţărind făptura care îşi zice om,
Opriţi-mă la vreme, să nu evoluez
Şi, ajungând ca lumea, să nu ştiu ce să crez.

I-adevărat că omul a coborât, ca soi,
Dar, bre, fiţi rezonabili, n-a coborât din noi,”


daca va place, dati o raita in http://www.blogger.com/profile/01061115450576773095

O scriptura pierduta

Pierduta din vedere, prin nebagare de seama. Pierduta prin lipsire de importanta, prin tergiversarea intalnirii cu ea. Pierduta prin stereotipii, prin forme fara fond; pierduta prin manipularea sensurilor si prin bigotism subcultural.

Pierduta prin nepretuire.
Pierderea e cu atat mai grava cu cat nu ii simtim lipsa. Am invatat-o ca pe o rugaciune domneasca. Am suplinit-o cu agape spirituale, cu servicii devine, cu liturghii plictisitoare, cu predici din guri cu nume sonore, cu Scriptura in mana, dar nu din ea, pre si sufixate cu invatate rugaciuni savante, rostite cu ochii inchisi.

Pierderea Scripturii inseamna de fapt pierderea Autorului ei. Caci sfintii David, Luca si Pavel raman doar corzile prin care adierea vantului Duhului a unduit in timbre diferite sensuri inteligibile.
Din nefericire pentru noi, gasirea Pierdutului nu dureaza totdeauna trei zile.

Astfel ca prin Scriptura nu ni se comunica doar un crez si o speranta de viata, cat mai ales o persoana: Iisus Christos. Cea mai fascinanta persoana din cate au existat vreodata pe Pamant. Paradoxal si controversat prin insusi felul in care a trait si a murit, iubind niste proscrisi.

Iisus a murit pentru ca a iubit. Si a murit iubind.

Iisus ramane irepetabil prin capacitatea de a valoriza nonvalorile fara a se deprecia. Unic prin altruismul cu care a pus umarul, oprind o umanitate intreaga din cadere libera. Neegalabil prin fervoarea de a-si ajuta semenii sa capete din trasaturile morale ale Tatalui Sau.

Iisus Christos. Cel care a creat si numit soarele si luna; cerul si pamantul. Dar care nu si-a creat nici o marca inregistrata, lasandu-si nenumiti urmasii. Indiferent de mofturile denominatiunilor ce vor fi rasarit intre timp.

Ei sunt din orice sementie, generatie si popor. Neavand nume, sunt scutiti de ispita de a incerca sa si-l impuna pe piata. Ei sunt lipsiti de narcisism. Chiar nu-si iubesc imaginea si nici nu incearca sa si-o cosmetizeze pe banii grei ai altora.
Ei sunt liberi. Pentru ca au intalnit Adevarul in(tr-o) Persoana.
Ei sunt fericiti. Pentru ca Iisus a patimit pentru ei mai mult decat si-a imaginat Mel Gibson.
Ei sunt sinceri. Pentru ca n-au gauri de ceruit.
Si atat sunt de iubiti de Cel ce s-a facut Proscris in locul lor, incat sfintii David, Luca si Pavel isi rescriu lucrarile parca special pentru ei. Le vorbesc iar si iar. In sensuri noi, captivante, contemporane.
Si asa Iisus devine contemporan cu ei. Dovada in plus ca atat de mult a iubit lumea, incat Tatal L-a inviat pentru ca nimeni sa nu mai piara, ci toti sa aiba viata fara de moarte. Si toti sa fie iubiti!

Daca ai pierdut cumva o astfel de Comoara, atunci merita sa-ti intorci casa sufletului pe dos, sa dai cu aspiratorul in toate ventriculele, s-o descoperi si sa nu omiti sa te bucuri impreuna cu prietenii tai de dragul gasirii ei.

Atunci titlul articolului se va rescrie augmentat pe retina fiului pierdut: „O Scriptura (re)gasita despre un fiu gasit". Caci Luca - nu Caragiale, ci evanghelistul, dixit!

Big Brother sau "tăticul"

Din America ne vin toate. Frumos ambalate, excelent promovate, ne iau ochii cu tot cu lentilele de contact. Un cocteil mixat cu bune şi rele. De o vreme, nu mai e exotic. Începe să aibă gust de vin apocaliptic; ultima ofertă: se serveşte cu garnitură de tanc şi miroase a Molotov.

De când ni s-a adus cartoful şi până astăzi stăm cu ochii pe americani „ca pe butelie”. Ce mănâncă, ce rulează (pe asfalt sau pe micile sau marile ecrane); ce mai debitează vreo vedetă, ce războaie mai inventează. Tot ce e „made în SUA” e tare de tot; ca fularul îngheţat!

Şi pentru că tot aminteam de războaie, un aspect e clar ca lumina zilei: devin din ce în ce mai spectaculoase; că nu-i aşa, se filmează! Avioanele şi echipamentele frizează SF-ul, iar atacurile sângeros de fulgerătoare pun nodul în gât şi celui mai vorbăreţ reporter de război. Ce place într-atât? Vorba lui Ţuţea: că „americanii nu mor în război; sunt supraînarmaţi. La ei, cine face economie la muniţie răspunde în faţa Senatului”. Una peste alta, ceea ce pare că magnetizează pe toţi gură-cască e că dă cu tot ce are şi bate pe toţi. Ca Rambo şi alţi duri. De ei nu ne place, dă America da. Ăsta da Big Brother!

Tot din America ne vine, rumegată, şi teologia. Observaţi atent şi veţi descoperi că după ce se consumă acolo – fie ea o nouă idee teologică, erezie sau mai ştiu eu ce – nu trece anul şi apare pe mioriticele plaiuri, facând furori. În America totul face „poc” sau „bumm”; iar estul doar reculează. Cum este posibil? Mulţi o acuză de impotenţă teologică şi’s siguri că în belşugul de acolo nu poate apărea o gândire teologică; că americanii n-au vocaţie; că ei îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvânteze prăvăliile. Totuşi, şi în plus…

…Să nu rămânem la epidermă.
America are o sorginte tot atât de specială ca cea a evreilor. Dumnezeu e complice la apariţia lor pe eşichierul naţiunilor. Au fost aduse la fiinţă pentru o misiune precisă. Prima a eşuat, prin încastrarea mesajului divin şi priponirea lui în ograda davidică. A doua e pe cale… Şi aceasta mă preocupă în mod special.

Asistăm la o emancipare profetizată a Americii. Oriunde e nevoie de pacea armelor ei, se grăbeşte să şi le etaleze. Iar "tăticul" nu o ceartă, nici nu o trage de urechi ca pe alte surori mai neînsemnate. De ce? Interese comune? Partaj pentru punerea în scenă a unui final de istorie telurică? Pare-se.

Până nu demult fălita libertate de conştiinţă, garantată prin declaraţii istorice începe pe zi ce trece să se nuanţeze ameninţător. „Eşti liber să faci ce spun eu” – traduce metalimbajul răsfoind libertatea alegerii. De aici şi până la „eşti liber să crezi ce cred eu” e pasul piticului. Şi când se va protesta¸ se va auzi vocea autoritară a tatei, dând dreptate lui Big Brother.

Ce vom face noi când autoritatea nu va mai fi a Bibliei? Când mulţimea – care nu l-a citit pe Gustave le Bon – ne va bate obrazul? Cum ne va fi când, din pricina a ceea ce credem, ne vom trezi cu susul raţiunilor ce ni se păreau superioare în jos? Dar când ne va fi ameninţată integritatea corporală? Câţi dintre noi vor mai păşi pe îngustul drum? Câţi dintre noi vor dori mai degrabă somnul – căci adevăraţii creştini nu mor – decât să lase impresia că se apleacă să-şi încheie nodurile încălţămintei în valea Dura?

Într-un veac în care scriitori trăiau sub blestemul aparent ineluctabil al vocaţiei artistice, iar ca motiv al actului literar se invoca: „scriu aşa cum respir” sau „scriu pentru că nu pot altfel”, Mihail Sebastian scria: „Dacă n-ar exista edituri, tipografii, ziare, reviste, public – dacă n-ar exista, cu un cuvânt, o industrie literară – câţi din stigmatizaţii scrisului ar mai scrie?”

Îmi îngădui o parafrază sub umbrela unui răspuns pe care îl ştiu la fel de bine ca voi: „Când închise fiind, bisericile nu ne vor mai face programul cultic; când Bibliile vor spune numai ce încuviinţează "tăticul", prin eisegeză; când Big Brother se va erija în dirijor al naţiunilor, dând lugubrul ton; când marginalizarea dusă la extrem ne va zdruncina speranţa că mai sunt alţi 7.000 care n-au plecat genunchiul; când vor dispărea toate resorturile care ne-au alimentat perfid iluzia religiozităţii… CÂŢI DINTRE NOI VOR MAI CREDE? Câţi!

Nu-i de mirare că şi sfântul doctor şi evanghelist Luca ajunge să se întrebe: „când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?" (18,8)

În aşteptarea vremurilor ce vor veni, să exersăm a întinde creştineşte mâna pumnului ce stă să lovească. Poate se va deschide!